Învățământul românesc, încotro?
În învățământul românesc relația profesor – elev n-a murit brusc. A fost omorâtă, puțin câte puțin. De cine? Sunt multe cauze. Dar prima este legiuitorul, adică Parlamentul României.
Au fost vremuri în care profesorul era autoritate. Nu pentru că striga, nu pentru că pedepsea, ci pentru că era respectat. Cuvântul lui conta. Prezența lui impunea. Astăzi, profesorul intră în clasă cu teamă: teamă să nu fie filmat, reclamat, ironizat, pus la zid. A ajuns să predea cu frâna trasă, cu vocea joasă și cu demnitatea atent dozată, ca să nu „supere”.
Elevul de azi nu mai ascultă. Sfidează. Prin atitudine, prin limbaj, prin haine, prin nepăsare. Stă cu ochii în telefon, nu pe tablă. Râde, comentează, provoacă. Știe că profesorul nu prea are ce să-i facă. Că orice observație poate deveni scandal. Că orice încercare de disciplină se întoarce împotriva celui care o face.
Profesorul a rămas fără pârghii, fără protecție, fără respect. Are obligații, dar nu mai are drepturi. Este tras la răspundere pentru rezultate, dar nimeni nu-l apără când este umilit. Este chemat să formeze caractere, dar i se spune să nu deranjeze. Să educe, dar să nu corecteze. Să fie ferm, dar să nu supere.
Școala nu mai este un loc al formării, ci un spațiu al negocierii permanente. Cine ridică vocea greșește. Cine cere disciplină „nu se adaptează”. Cine vorbește despre respect este considerat învechit. Iar copiii cresc fără limite, fără repere, fără să înțeleagă că respectul nu se negociază și nu se câștigă cu like-uri.
Când profesorul este neputincios, societatea întreagă plătește. Pentru că un copil care nu respectă profesorul, mâine nu va respecta legea, munca, familia sau pe cel de lângă el. Și poate cea mai dureroasă întrebare nu este ce au devenit elevii… ci de ce am acceptat cu toții ca profesorul să fie lăsat singur.
Școala este o intersectare de nevoi și dorințe ce aparțin părintelui, dascălului și copilului și presupune discutarea într-un cadru necesar ofertant în respect reciproc, orientare spre soluții și gândire înțeleaptă.
Abordarea educațională punctuală necesită o colaborare strânsă între părinte și educator pentru a analiza situațiile de învățare, frecvența comportamentelor copilului și impactul acestora asupra dezvoltării sale globale (cognitive, emoționale, sociale). Identificarea tiparelor comportamentale, a contextului (atunci când copilul simte nevoia de a comunica) și adaptarea răspunsurilor este cheia unei dezvoltări armonioase. Colaborarea strânsă și sinceră dintre școală și familie este esențială pentru succesul educațional. În timp ce școala oferă cadrul organizat și pedagogic necesar, familia secondează acest proces, dialogul continuu fiind pilonul fundamental al dezvoltării armonioase a elevilor.
Gigi BUȘE
Distribuie:
