Primăveri fără copaci în universul liric al Florentinei Cuteanu
De Gigi BUȘE
Considerăm că numeroși cititori, după parcurgerea unui poem, a unui volum de poezie, a unui eseu sau a unui roman, se pot regăsi, cel puțin parțial, în aprecierile formulate asupra conținutului acestora. Fie că este vorba despre identificarea cu anumite ipostaze prezentate, despre originalitatea temei abordate sau despre acceptarea unei perspective asupra unui fenomen ori proces evolutiv sau creaționist, lectura devine, de multe ori, o experiență personală, în care cititorul își regăsește propriile trăiri și convingeri.
Atunci când încercăm să pătrundem în universul unui volum de poezie, putem continua șirul aprecierilor prin uimirea în fața unor imagini inedite, în care cuvintele capătă aură, iar sensibilitatea versului generează o stare emoțională aparte. Sunt imagini care devin aproape perceptibile, vizuale, auditive și olfactive, purtând în ele o frumusețe angelică și o încărcătură afectivă deosebită.
O asemenea stare de spirit poate fi provocată de lectura volumului „Primăveri fără copaci”, care poartă semnătura cunoscutei animatoare culturale Florentina Cuteanu.
Primăvara fără copaci reprezintă, în fond, imaginea unei persoane care s-a lăsat, din proprie inițiativă, desfrunzită de gânduri în momentul în care, fără voia sa, iubirea, cândva înfloritoare, s-a destrămat sub atingerea brumelor vieții. Este o primăvară paradoxală, lipsită de podoaba copacilor, în care renașterea se confruntă cu absența, iar speranța poartă încă urmele unei iubiri pierdute.
Lectura primelor pagini ne îndeamnă să formulăm o concluzie, dar și o întrebare tulburătoare, desprinsă din versurile autoarei: Cine ești de-au ajuns magnoliile să plângă în pădurea ta și-n colțul unei lumi unde ai crescut pentru ca lumina sufletului prin geana surâsului să aștepte minciuni.
Continuarea lecturii ne oferă posibilitatea de a accepta sau nu postura de rebelă pe care autoarea și-o asumă într-unul dintre poeme. Dacă îi acordăm crezare, aceasta este chiar imaginea în care se autodefinește. În fond, fiecare dintre noi, indiferent de liniștea emoțională sau de echilibrul pe care îl afișăm într-o anumită împrejurare, poate deveni rebel. Chiar și atunci când păstorim fântâni sau strivim, fără zgomot, plânsetele sub talpă.
Potrivit propriilor repere sufletești, Florentina Cuteanu mărturisește că, deși satul său s-a mutat în cer, căsuța în care a crescut continuă să fie încălzită de amintiri, păstrându-și locul în aceeași curte a neuitării. Într-un alt poem, autoarea regretă, chiar și în vis, că nu mai are o casă și o grădină în care și-ar dori să îmbrățișeze un buchet de vise stinse. Este una dintre acele nostalgii în care locurile copilăriei nu dispar, ci se transformă în spații interioare, păstrate cu sfințenie în memoria afectivă.
Prin cuvinte șoptite, poeta ne transmite că nu o preocupă prea mult ce spune lumea despre felul în care își rostuiește viața sau despre modul în care salvează licoarea ascunsă în cuvinte. Pentru ea, poezia pare să fie un refugiu, dar și o formă de eliberare, un mod de a transforma trăirile în expresie artistică.
După ce își așterne versurile pe hârtie, autoarea pare convinsă că acestea sunt sortite, într-un fel, morții. În acest sens, Florentina Cuteanu consideră că se deplasează pe un făgaș adânc, din care nu poate ieși, deși este conștientă că trăiește într-o lume murdară. Cu toate acestea, va continua să cârpească versuri calde, să le rânduiască pe coli albe și, în cele din urmă, să le adune într-un buchet al veșniciei. Este, poate, dorința supremă a fiecărui autor: aceea de a-și născoci propriul strop de lumină și de a-l lăsa moștenire prin cuvânt.
În acest stadiu al creației, autorii nu mai scriu doar poeme din cuvinte, ci își construiesc universul poetic prin firul nevăzut al versului, ca formă de răsplată spirituală.
Florentina Cuteanu trece la un alt nivel al expresivității lirice atunci când, în lumina palidă, observă cum luna se despletește în fuioare. În acel moment devine o Julietă osândită să aștepte iubirea, pe care dorește să o zugrăvească „c-un penel de dor”.
Tot din cauza iubirii, pe care nu și-o dorește infinită, rămâne cu doruri seci, pentru ca, în cele din urmă, să descopere că i-a fost confiscată vara sufletului și că a fost mângâiată doar de priviri prăfuite. Sunt imagini care conturează drama unei sensibilități ce caută iubirea, dar se confruntă cu fragilitatea și dezamăgirea ei.
Dacă, în cea mai mare parte a volumului, autoarea își acceptă, sub diferite forme, anotimpul numit „primăvara fără copaci”, totuși, întunecimea nu ne poate urmări o veșnicie și nici nu o putem accepta ca pe o stare definitivă. Astfel, cu efortul unei renașteri interioare, poeta își șterge lacrima cu vălul lunii, înalță prin lumină viorele și, într-un gest de abandon în fața speranței, exclamă: „Sărută-mă pe suflet primăvară!”
Totuși, fără explicații suplimentare, printre merii îmbobociți, autoarea se roagă, parcă fără destinatar, să i se păstreze și toamna. Își dorește să-i simtă mireasma pe buze chiar și atunci când norii timpului se adună. Toamna devine astfel nu doar un anotimp, ci o stare de spirit, o formă de maturitate și de împăcare cu trecerea vremii.
Poeta este convinsă că, toamna, stejarul își întinde brațele spre lume și își pleacă fruntea întru rugăciune, pentru a dobândi gânduri coapte și brațe pregătite să înfrunte gerul și furtuna. Imaginea copacului capătă valoare simbolică, devenind expresia statorniciei, a înțelepciunii și a rezistenței în fața încercărilor vieții.
Florentina Cuteanu își rezervă timp pentru a zâmbi soarelui, indiferent de starea sufletească, fie ea chiar și astenică. Se bucură că face parte dintre puținele persoane care au ținut în palme o rândunică peltică, aceasta urmând să-i poarte visurile în stoluri, în timp ce ei îi va rămâne doar puful de păpădie. Este o imagine delicată, în care libertatea zborului se împletește cu fragilitatea visului și cu bucuria lucrurilor aparent mărunte.
Ca orice om legat de satul său, autoarea nu uită nici câmpia, nici muntele. La asfințit, își face socoteala zilei și plămădește ziua de mâine, într-un univers scăldat în mirosul fânețurilor, acolo unde greierii brodează licori din flori de leandru. Natura nu este doar un decor al poeziei sale, ci un partener de dialog, o prezență vie care însoțește și amplifică trăirile interioare.
Ultimul capitol, suficient de consistent și de bogat în semnificații, ne îndreptățește să conchidem că Florentina Cuteanu este deosebit de inspirată și în demersul de a scoate la lumină pagini tăinuite ale istoriei noastre, plânse sub steagul dacic, sub roata lui Horea sau sub țărâna celor care s-au jertfit pentru statornicia pământului acestei țări. Sunt evocări care readuc în memoria colectivă oameni și fapte ce au contribuit la dăinuirea neamului românesc.
Autoarea aduce în atenție personalități și evenimente cruciale din îndelungata existență a acestor meleaguri strămoșești, precum și locuri cu o puternică încărcătură istorică, ce dau strălucire panteonului și patrimoniului național. Toate acestea merită să trezească în sufletele semenilor noștri vibrația recunoștinței, dorința de a-i omagia pe cei care au făcut istorie și de a-i păstra mereu vii în memoria noastră. Pentru că tot ce este românesc continuă să murmure cu prețuire în sufletele noastre.
Prin întreaga sa creație, Florentina Cuteanu ne umple simbolicul sac cu versuri noi, desprinse din adâncul sufletului, oferindu-ne un prisos de visuri, emoții și cuvinte. Volumul „Primăveri fără copaci” se dovedește astfel o călătorie prin anotimpurile sufletului, de la melancolia iubirii pierdute la speranța renașterii, de la nostalgia satului natal la respectul pentru istorie și identitatea națională.
Dincolo de imaginile poetice și de metaforele sale, cartea transmite un mesaj profund: chiar și atunci când primăverile noastre rămân fără copaci, sufletul păstrează puterea de a înflori prin iubire, amintire și cuvânt.
Ionel Pintilii este scriitor, poet, publicist și colonel în rezervă din Iași, recunoscut pentru activitatea sa literară, dialogurile culturale și implicarea civică în cadrul Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”. Acesta și-a susținut teza de doctorat în științe ale comunicării în noiembrie 2023 și a publicat volume de dialoguri și eseuri în spațiul cultural ieșean. A publicat 24 de cărți, dintre care șase de poezie.
Ionel Pintilii este redactor-șef al ziarului „Eroii Neamului”, redactor-șef adjunct la revista „Iașul cultural”, secretarul Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina-Iași”, vicepreședinte UZPR Iași, secretarul general al Ligii Culturale Române-Departamentul Moldova, membru al unei Academii de la Chișinău, etc. Are două facultăți și un doctorat.
Poeta Florentina Cuteanu
În cadrul Cenaclului Literar ,,Dor de infinit”, din anul 2026, într-o atmosferă caldă cu muzică, teatru, pictură și poezie, Florentina Cuteanu a lansat alte două volume ,,Răvașe pe zâmbet” și ,,Primăveri fără copaci”.
Cu prilejul acestei lansări, poeta a spus: „Poeziile mele își trag seva de la poalele muntelui. Satul meu, Novaci din județul Gorj, era cel mai frumos sat, în concepția mea. Nu pentru că e al meu, ci pentru că avea toate formele de relief în geografia locală. Pornea din munte și se oprea în luncă unde era casa mea înconjurată de două ape. Câmpie în stânga, dealuri în dreapta. Am crescut ca un copil zvăpăiat, cu genunchii juliți, desculț și cu mâinile pline tot timpul de dude sau de nuci verzi, așa cum era toți copiii de la țară. Eram tot timpul cățărată prin pomi și peste tot”. Referitor la cele două volume de poezii, autoarea a spus: „Unul a fost cadoul meu de Moș Nicolae, Răvașe pe zâmbet, fiind al șaselea volum, celălalt, al șaptelea, Primăveri fără copaci, l-am primit de 8 Martie 2026. Am lucrat cu editura David Art din București.
Așadar, Florentina Cuteanu, este o poetă prolifică, stilată și talentată, reușind ca în decursul a cinci ani să publice șapte volume de poezie, lucrând ca învățătoare la Școala Gimnazială „Ion I. C. Brătianu”, din Sectorul 5 București.
