160 ani de la nașterea, Regelui Ferdinand I al României

La 24 august 2025, se împlinesc 160 ani de la nașterea, Regelui Ferdinand I al României.

Alteța Sa Serenisimă Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a văzut lumina zilei la Sigmaringen, un oraș din sudul Germaniei, la 24 august 1865, fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835–1905), pretendent la Tronul Spaniei, și al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845–1913). El a studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen.

Principele Ferdinand a venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele mai mic al tatălui său, Carol. Acest palat a fost casa lui Ferdinand și ulterior a Mariei până la sfârșitul vieții și locul unde au copilărit Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea, copiii cuplului princiar moștenitor.

La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie (infanterie). A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal. Ferdinand a devenit oficial Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani și a rămas Principe Moștenitor timp de 26 de ani, arătând o extraordinară loialitate Regelui Carol I, pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana de Oțel a României.

Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha. În 1896, Principii Moștenitori Ferdinand și Maria reprezintă Familia Regală română la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea. Ferdinand I a urcat pe Tron la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914 și a domnit timp de 13 ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927. Loialitatea sa față de țară, tăria convingerilor sale și felul ireproșabil în care servește Națiunea și Coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”. Domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de două evenimente majore în istoria țării: Primul Război Mondial și Marea Unire ce a urmat războiului. Ferdinand I a fost un distins militar. Înainte de venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam. În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata română în campania din Bulgaria. După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din 14/27 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat în război, la 14/27 august, alături de Antanta (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia). Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial“ pentru că, deși născut german și rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a așezat interesul României mai presus de legătura lui de sânge și a luptat împotriva țării lui de origine. Profund religios, sensibil și cu un înalt simț moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-și astfel promisiunea de a fi „un bun român“, făcută în jurământul depus în fața Parlamentului, la întronare. În preziua Consiliului de Coroană decisiv, Regele îi spunea lui Titu Maiorescu, om politic conservator filogerman, care încerca să îl convingă să nu aleagă alianța cu Antanta: „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei.

Regele Ferdinand nu și-a sacrificat pentru România numai familia, ci și credința: din cauză că nu își botezase copiii în rit catolic, a fost excomunicat de Papă, lucru dureros pentru un catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei sale: Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu“). Același lucru urma să se întâmple în anul 1948 cu Regina Ana, excomunicată de Papă pentru că Regele Mihai I a refuzat să-și boteze copii în rit catolic. Dar, așa cum spunea Eugen Wolbe: „Regii României se trag dintr-un neam princiar pentru care a aduce sacrificii unor valori ideale a însemnat, de când se știu ei, ceva ce se înțelege de la sine.

Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul țării și Capitala. Familia Regală și autoritățile statului au fost nevoite să se refugieze la Iași, Regele Ferdinand rămânând garanția independenței țării și sprijinul moral al militarilor și al populației civile afectate de înfrângere, epidemii și foamete. În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania și confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu și-a pierdut credința în forța de redresare a națiunii sale. În Iașii refugiului a fost creată Fundația „Regele Ferdinand I“. Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care și-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu și Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) Mărășești (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) și Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917). Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluție la care apelase guvernul de la Bucureşti din cauza pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în nefasta zodie a revoluțiilor. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria și alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român. Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front și repetatele încurajări și promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului. La 13 august 1917, într-o proclamație adresată armatei și poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta și să asigurăm menirea neamului nostru”. Încă de la 26 septembrie/ 9 octombrie 1916, Regele instituise cel mai înalt ordin militar de război din România, Ordinul „Mihai Viteazul“.

După război, Ferdinand I, supranumit și „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Țara. În urma prăbușirii Imperiului țarist, Sfatul Țării de la Chișinău a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 de abțineri, alipirea Basarabiei la România, act confirmat prin Decretul Regal din 10 aprilie 1918. Se împlinea astfel dorința patrioților români din Basarabia, reprezentați de figuri ca Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Inculeț. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, din Cernăuți, vota alipirea Bucovinei la România, act confirmat de Regele Ferdinand, prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918; printre fruntașii unioniști din Bucovina s-au aflat: Iancu, cavaler de Flondor, Sextil Pușcariu, Dionisie Bejan, Ion Nistor. Adunarea Națională de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegați și au asistat peste 100 000 de români, a exprimat vocea națiunii. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, se hotăra Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu Țara, act confirmat de Rege, prin Decretul Regal de la 13 decembrie 1918. Printre personalitățile care au lucrat pentru Unirea Transilvaniei cu Țara s-au numărat Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gh. Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Ion Flueraș, Theodor Mihali și Aurel Vlad. Toate cele trei alipiri au fost ratificate de Parlamentul României, la 31 decembrie 1919. La Versailles, pe data de 28 iunie 1919, România semna Tratatul de Pace cu Germania. Au urmat tratatele cu Austria (Saint Germain-en-Laye, 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) și Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923). După Conferința de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoașterea majorității statelor lumii.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria. În timpul slujbei oficiate de Patriarhul Miron Cristea au fost sfințite coroanele (vechea Coroană de Oțel a Regelui Carol I, pentru Ferdinand, și o coroană nouă, din aur, pentru Maria) și binecuvântați Suverani. Afară, Regelui și Reginei li s-au așezat pe umeri purpura și hermina, iar pe creștet, coroanele. Încoronarea a fost urmată de 101 salve de tun și de ovațiile asistenței. În discursul său, Regele Ferdinand a spus: „Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oțel de la Plevna, pe care noi și glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și prin jertfa lor, au asigurat unitatea națională, și salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa până la Nistru și până la Mare”.

Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă a țării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct și secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare, așadar în funcție de avere) și reforma agrară din 1921. Legea pentru reforma agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea marilor moșii și împroprietărirea combatanților din Marele Război, a invalizilor, văduvelor și orfanilor de război și a țăranilor fără pământ. În urma acestei reforme radicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România. Nu trebuie uitat că această reformă a fost promisă de Rege soldaților în timpul războiului, ea putând fi aplicată datorită votului unui Parlament dominat de marii proprietari funciari. Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea amploare a fost făcută de înșiși proprietarii terenurilor. În iunie 1925 era votată legea pentru unificare administrativă. Punerea împreună a unor provincii cu sisteme administrative și cu mentalități atât de diverse a fost un proces complicat, iar rapiditatea cu care România a atins omogenitate administrativă, la doar câțiva ani de la Marea Unire, reprezintă o performanță notabilă. Cea mai importantă operă legislativă din timpul domniei Regelui Ferdinand rămâne noua Constituție, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 și care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind României stabilitate și un remarcabil cadru legislativ de dezvoltare. În domeniul politicii externe, obținerea recunoașterii României Mari a fost o izbândă istorică.

După război, diplomații români au lucrat pentru crearea unei rețele de alianțe regionale care să aducă stabilitatea în Europa centrală și sud-estică: Mica Înțelegere formată din România, Cehoslovacia și Iugoslavia (1921) și Înțelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia, Grecia și Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolșevizării acestei părți a Europei, prin înlăturarea de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea atacurilor maghiare și ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc începând cu 16 noiembrie 1919).

Un pas important în formarea sau întărirea legăturilor Regatului României cu lumea a fost trimiterea Principelui Moștenitor Carol, în anul 1920, într-un turneu mondial care a durat șapte luni și în timpul căruia moștenitorul Tronului a făcut înconjurul globului. O carte despre această remarcabilă izbândă diplomatică românească a apărut anul acesta, la Editura Corint. În timpul domniei Regelui Ferdinand, viața politică românească a fost dominată de Partidul Național Liberal, al cărui șef necontestat, Ion I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al Regelui și unul dintre artizanii Marii Uniri. După alipirea Transilvaniei, PNL avea să fie concurat de Partidul Poporului al mareșalului Averescu și de Partidul Național Țărănesc, moștenitorul Partidului Național din Transilvania. În literatură s-au remarcat, în această perioadă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu, George Bacovia și Mateiu Caragiale și Al. Philippide. Lumea culturală românească a fost animată de dezbaterea dintre „moderniști“, care pledau pentru necesitatea continuării drumului României conform modelelor oferite de Occident (adepți ai acestui curent au fost Eugen Lovinescu, Ștefan Zeletin sau Garabet Ibrăileanu), și „tradiționaliști“, care puneau accent pe necesitatea conservării și dezvoltării specificului românesc (printre promotori, Nichifor Crainic și Lucian Blaga). Pecetea Regelui era expresia statalității, a identității naționale. Unirea a fost o alăturare de populații cu aceeași identitate, o sublimă punere laolaltă culturală, de conștiințe și de voință. Totuși, evenimentul nu ar fi avut împlinire statală fără parafa și existența instituției Coroanei. Şeful statului era, în modelul acela de cârmuire, un om în care se încarnau identitatea și statalitatea. În acest sens, istoria modernă a României a oferit Europei doi lideri model: Carol I și Ferdinand I. De fapt, se poate spune și contrariul: Europa a fost cea care i-a dăruit, pe cei doi, României. Fiecare țară europeană a primit Unirea în conformitate cu interesele proprii. Casele Regale europene au avut întotdeauna legături indisolubile, dar interesul țării lor a primat mereu. În deciziile de după 1918, o importanță majoră au avut cancelariile prezidențiale sau Guvernamentale. Vizitele Reginei Maria la Prim-ministrul francez Georges Clémenceau și la Președintele Republicii franceze Raymond Poincaré sunt un exemplu edificator. Paradoxal, izbânzile politice și diplomatice ale Reginei Maria (cea din Franța anului 1919 și cea din Statele Unite în 1926) veneau într-o epocă în care Coroanele europene, mai ales cele imperiale, începuseră să cadă. Performanța politică a Marii Uniri a fost posibilă prin manifestarea, la momentul potrivit, a unor virtuți publice de care avem exact aceeași nevoie și în prezent. În anul 1918, România, în afara fericirii istorice de a se vedea întregită, a avut de făcut față unor realități dramatice: în război murise o zecime din populația țării (mai ales bărbați tineri), pe teritoriul național funcționau patru sisteme administrative și juridice, patru monede diferite și patru sisteme diferite de învățământ. Cu toate acestea, în numai zece-cincisprezece ani, România a ajuns din urmă Belgia și Elveția. A fost un moment de inspirație și de concentrare a energiilor, binefăcător și productiv. De patriotism, viziune, modele, spirit de răspundere și de personalități respectabile în viața publică avem exact aceeași nevoie și astăzi. Deși discret li reținut, Ferdinand I a acceptat să reprezinte personal România în câteva vizite europene. Regele și Regina au vizitat Polonia în iunie 1923, iar în anul 1924 suveranii au efectuat patru vizite oficiale în Europa Occidentală: Franța în luna aprilie, Elveția în luna mai (au fost primii monarhi care au vizitat sediul proaspăt înființatei Ligi a Națiunilor de la Geneva), apoi Belgia și Marea Britanie. Una dintre marile dureri ale Regelui a fost incapacitatea fiului său cel mare, Principele Carol, de a pune interesele naționale și dinastice deasupra pasiunilor. În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaș la Tronul României pe nepotul său, Mihai. Într-o scrisoare trimisă, la 15 iulie 1927, președintelui Consiliului de Miniștri, Regele își exprima ultima dorință: aceea ca Mihai să-i urmeze la Tron, ajutat de Principele Nicolae, ca Regent. Ferdinand îl ruga pe fiul său cel mare, Carol, să respecte situația creată prin însăși renunțarea lui la drepturile dinastice. Regele Ferdinand a fost un pasionat botanist, iar analizele sale pertinente îi surprindeau chiar și pe specialiștii în domeniu. A avut o vastă cultură și nu făcea caz de ceea ce știa, dintr-o delicatețe ieșită din comun. Cunoștea mai multe limbi, printre care greaca veche și ebraica. Învățase și limba română, încă din timpul studenției. Îi plăcea mult să călătorească și să vâneze. Îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Nu agrea protocolul și prefera discuțiile pe teme de istorie, biologie sau filologie. A fost Protector și președinte de onoare al Academiei Române, iar în 1905 a fost ales președinte al Societății de Turism Român.

Regele Ferdinand I moare, după o lungă suferință, în ziua de 20 iulie 1927, la ora două și cincisprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape șaizeci și doi de ani, cu Regina Maria și patru dintre copii alături. Funeraliile naționale ale Regelui Ferdinand au fost un eveniment la care au participat zeci de mii de români. Ei și-au arătat, astfel, iubirea și recunoștința pentru suveranul lor „cel Loial“. Ferdinand I este înmormântat la Curtea de Argeș, alături de unchiul și mătușa lui. La serviciul religios de la Curtea de Argeș au participat, în ziua de 24 iulie 1927, 40 000 de oameni. În 1914, la venirea pe Tron a Regelui Ferdinand, România avea 7,7 milioane de locuitori și un teritoriu de 137 000 km². La moartea lui, țara număra 17,1 milioane de locuitori și se întindea pe 295 049 km².

Paradoxurile istoriei și Providența au decis ca acest principe discret și cultivat să înfrunte un război mondial, să facă alegeri dureroase, să treacă prin boli grele și chiar prin atentate puse la cale de bolșevici. Tot Providența a vrut însă ca Regele Ferdinand să-și întregească țara și să fie încoronat Rege al tuturor românilor. În „Oameni care au fost”, Nicolae Iorga scria: „Cel mai mare moment din istoria noastră va rămâne legat de numele lui“. Prima calitate a Regelui Ferdinand I care ne impresionează este devotamentul său fără limite față de Regele Carol. Principele Ferdinand avea 15 ani atunci când unchiul său i-a spus că dorește să-i pună pe umeri o mare răspundere. Fără prea multe cuvinte, Ferdinand și-a urmat cu sfințenie unchiul și Suveranul, consacrând fiecare zi a vieții lui, până la capăt, României și legământului făcut Regelui său. Carol I nu a avut vreodată un soldat mai credincios decât Ferdinand. Respectuos, pătruns de admirație și devotament, născut pentru a servi Coroana, Ferdinand nu a fost doar un Rege-model, ci și un principe moștenitor-model.

Gigi BUȘE

Distribuie: